Începând de săptămâna următoare, mai precis din 25 august, va intra în vigoare Codul amenajării teritoriului, urbanismului şi construcţiilor.
Actul legislativ este probabil cel mai important act normativ din domeniul construcţiilor din ultimele două decenii, corelând într-un singur act normativ legislaţia principală din domeniul autorizării lucrărilor de construcţii şi legislaţia privind amenajarea teritoriului şi urbanismului. Noul Cod promite să pună capăt unor conflicte legislative, vine cu clarificări de aplicare faţă de legislaţia anterioară şi introduce instituţii noi. Din perspectiva tehnicii legislative, Codul are o structură solidă şi încorporează întregul proces de amenajare a teritoriului, procedura de autorizare şi recepţie, precum şi elemente importante privind calitatea în construcţii.
Aşa cum era de aşteptat, adoptarea noului Cod a fost întâmpinată cu entuziasmul rezervat doar pentru marile reforme. Pentru prima dată după decenii de modificări succesive şi peticiri legislative, România a ales să înlocuiască întregul edificiu normativ construit în jurul Legii nr. 50/1991 şi al Legii nr. 350/2001 cu un cod unic, menit să simplifice, digitalizeze şi accelereze procesele de planificare urbană şi autorizare a construcţiilor
Într-un comunicat recent de presă al Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei se arată că ”Prin noile reglementări, am pus bazele unei reforme care schimbă modul în care privim dezvoltarea localităţilor. [...] Avem nevoie de infrastructură, mobilitate, spaţii verzi şi servicii publice care să crească în acelaşi ritm cu localităţile unde trăim”. La nivel declarativ, atât din expunerea de motive, cât şi din mesajele guvernanţilor, promisiunea este seducătoare: mai puţină birocraţie, termene mai scurte, proceduri digitalizate, responsabilităţi clarificate şi o mai mare predictibilitate pentru investitori şi cetăţeni.
Iluzia apare însă în momentul în care asumăm că simpla schimbare a legii va rezolva problemele cetăţeanului, care sunt mai degrabă de natură instituţională şi administrativă.
Să privim mai atent situaţia legislaţiei pe care Codul promite să o înlocuiască. De la data adoptării şi până în prezent, Legea 50/1991, privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, a suferit peste 80 de modificări legislative, dintre care 28 de modificări numai din 2020 până în prezent. Legea 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismului stă puţin mai bine, cu 38 de modificări de la adoptare, dintre care doar 12 modificări din 2021 până acum. Legislaţia în construcţii a fost de-a lungul vremii, corectată, modificată, înnoită, schimbată şi republicată în repetate rânduri. Ori, unul dintre dezideratele de bază ale mediului de afaceri şi ale cetăţeanului este însăşi stabilitatea legislativă şi predictibilitatea. Rămâne de văzut dacă noul Cod va trece proba timpului sau dacă, aşa cum s-a întâmplat adesea în trecut, va fi urmat de o nouă serie de prorogări, ajustări şi modificări succesive.
O altă problemă ţine de modul în care noul Cod va fi aplicat în practică. România nu a suferit până acum de lipsa normelor legale, ci de dificultatea aplicării lor. Textul legislativ este rezultatul unui proces de elaborare care s-a întins pe mai bine de cinci ani, tezele prealabile fiind aprobate încă din martie 2021. Legiuitorul şi-a acordat timpul necesar pentru a construi, rafina şi consolida această reformă. Cu atât mai surprinzător este contrastul dintre perioada îndelungată dedicată redactării Codului şi timpul extrem de redus acordat celor chemaţi să îl pună în aplicare. Legea nr. 169/2026 pentru aprobarea Codului a fost publicată în Monitorul Oficial la 10 august 2026, iar cea mai mare parte a dispoziţiilor sale intră în vigoare la doar 15 zile de la publicare. Este greu de imaginat cum mii de funcţionari publici, arhitecţi-şefi, specialişti din administraţie şi practicieni din domeniu vor putea să se familiarizeze cu noile concepte, proceduri şi responsabilităţi în numai câteva zile. Riscul este ca viteza intrării în vigoare să transforme o reformă menită să aducă predictibilitate într-o nouă sursă de incertitudine şi blocaj, cel puţin în primele luni de aplicare. Mai mult, reducerea termenelor de emitere a unui act administrativ nu înseamnă automat că administraţia va fi şi capabilă să-l respecte.
În ceea ce priveşte digitalizarea prevăzută de cod, aceasta nu înseamnă implementarea imediată şi fără dificultăţi a unei infrastructuri digitale funcţionale, a personalului instruit sau a interoperabilităţii între instituţii.
Codul promite operaţionalizarea Ghişeului unic naţional, cu implementare etapizată pe o perioadă de 5 ani de la data publicării Codului. Prin comparaţie, aplicaţia ghiseul.ro a fost înfiinţată în 2011, cu aceleaşi speranţe de reducere a birocraţiei şi de a face cetăţenilor viaţa mai uşoară. Trecând prin mai multe etape de dezvoltare, la mai bine 15 ani de la înfiinţare, platforma este în continuare nefuncţională pentru 650 de primării. Luând exemplul unei platforme cu utilitate cvasi universală pentru cetăţeni, suntem circumspecţi cu privire la adoptarea integrală a platformelor promise de noul cod în termenul de 5 ani.
Nu în ultimul rând, aplicarea Codului va depinde în mod esenţial de actualizarea legislaţiei secundare. Actul normativ prevede că, în termen de 120 de zile de la publicarea sa în Monitorul Oficial, toate autorităţile şi entităţile emitente de avize, acorduri şi autorizaţii în proceduri de urbanism sau de autorizaţie a construcţiilor trebuie să îşi adapteze normele şi procedurile la noul cadru legislativ. Termenul este ambiţios. Pentru a înţelege provocarea, este suficient să amintim cazul Legii nr. 246/2020, care a introdus obligaţia obţinerii unui certificat privind calitatea solului şi prevedea adoptarea normelor metodologice în termen de 12 luni. La şase ani distanţă, normele nu au fost încă aprobate, iar obligaţia legală rămâne imposibil de aplicat în practică. Nu este imposibil ca termenul de 120 de zile să fie respectat, însă este cel puţin dificil ca până la sfârşitul anului întreaga legislaţie secundară să fie armonizată şi operaţională.
În pofida tuturor neajunsurilor menţionate mai sus şi a multor altora nemenţionate, ar fi greşit să privim noul Cod exclusiv prin prisma dificultăţilor pe care le ridică. Dincolo de provocările inerente oricărei reforme de asemenea amploare, Codul reprezintă un pas important înainte şi un efort real de sistematizare a unui domeniu care, timp de decenii, a fost marcat de fragmentare legislativă şi modificări mai mult sau mai puţin utile. Codul nu va rezolva peste noapte toate problemele urbanismului şi construcţiilor şi nici nu poate compensa, prin el însuşi, deficienţele administrative acumulate în timp. Poate însă aduce acel grad de ordine, coerenţă şi structură de care domeniul avea nevoie de multă vreme. Dacă va fi însoţit de o implementare riguroasă, de legislaţie secundară funcţională şi de instituţii capabile să îi aplice principiile, noul Cod are şansa de a deveni mai mult decât o simplă reformă legislativă: poate deveni fundamentul unei culturi administrative mai predictibile şi mai eficiente.
